Îi grăbim…

Ne grăbim să ne creștem copiii mari. Și, totuși, încotro îi grăbim? Îi așezăm în fund când nu sunt pregătiți pentru că “și pe noi ne țineau părinții între perne” sau “s-a plictisit și el să stea numai culcat”. Îi forțăm să facă primii pași când ei fac încă maratoane de-a bușilea pentru că “bebelușul lui x-ulescu merge deja”. Începem diversificarea când stomăcelul lor nu e încă pregătit pentru că “îi e poftă și lui”. Avem pretenția de a ne înțelege precum copiii mari că “așa am citit pe pagina cuiva”.

Ne grăbim să îi creștem într-o bulă lustruită și împachetată “frumos” de social media și uităm.
Uităm că nu ni se vor arunca întotdeauna în brațe, ba le vom duce dorul. Uităm că niciuna dintre etape nu se întoarce… Uităm să respirăm clipa, proiectând grăbit viitorul. Uităm să ne bucurăm de reușita zilei, încurajând următorul pas pentru care puiul, poate, nu este pregătit.
Îi grăbim să crească, dar “plângem” cu dor ziua de ieri când “of, ce mic și firav era”.