“Mămicia” și singurătatea

Nimeni nu îți spune că toți vor da bir cu fugiții după ce vei deveni mamă. Și, în lumea ta, crezi că nimic nu se va schimba. Ba mai mult, incluzi în planurile din noua ta viață fragmente bune din ceea ce a fost cândva.

Nimeni nu îți spune că vei dispărea din “lumea” oamenilor mari odată cu nașterea pruncului. Sau mai bine spus că vei fi făcută dispărută (îmbârligate sunt căile limbii române :))).

Și totuși… toți o fac. Și nu rând pe rând. Pur și simplu, dispar toți. Ca și cum n-ai fi existat vreodată în viața lor. 

Dragilor, graviditatea / părințeala nu este o boală contagioasă care se ia prin telefon/sms (dacă de asta vă temeați :)))). 

După ce aduci pe lume puiul de om, toți par să te fi uitat. Am resimțit-o și o resimt și 5 luni mai târziu. Cu excepția mamei, a mamei soțului, a fraților, a cumnatelor și a două colege, care te mai întreabă din când în când “cum ești?”, pentru toată lumea ești ca și ștearsă din sistem. Nimănui nu-i pasă cum și dacă mai exiști. Nu mă așteptam să fiu întrebată de câte ori am schimbat pampers-ul sau ce culoare are 💩(cu toate că am devenit expertă la asta:)))), dar cumva te aștepți ca oamenii să rămână în contact cu tine. E incredibil cât de ușor renunță oamenii la tine și cât de ușor ești uitată. 

La început, a durut al naibii de tare să simt că nu mai contez pentru toți acei oameni cu care, poate, împărțeam și bucurii și tristeți și reușite si de toate. Acum, însă, fac o auto-terapie prin care sper să reușesc să delimitez clar oamenii și lucrurile în care îmi investesc emoțiile și trăirile. 

Verifici telefonul din când în când. Poate ai ratat un apel, mai ales că ții telefonul pe silențios de 5 luni. Poate ai ratat un mesaj, ceea ce se și întâmplă uneori (mesaje din partea oamenilor puțini, enumerați mai sus). Și știți ce e și mai trist? Când dai un semn și nu primești răspuns. Și mai dai un reminder la “semn” :)))). 

Pentru mine, e un mare semnal de alarmă și o bună lecție. Fiecare e cu lumea lui și absolut toți suntem extrem de ușor de înlocuit. 

Obișnuiam și eu să numesc alte locuri și contexte “a doua mea familie” pentru că așa simțeam. Eram trup și suflet acolo. Sufeream ca fraiera pentru orice se întâmpla. Însă, nu există așa ceva. Familia e familie și atât. Restul sunt doar contexte în care ne exersăm abilitățile (sociale, profesionale etc). Iar oamenii vor ieși din viața ta, cu aceeași viteză și ușurință cu care au intrat. 

Partea bună e că te “vindeci”. Nu mai doare, îți ajustezi așteptările, îți prioritizezi ceea ce clar contează și merită și îți vezi liniștită de noua viață. 

Ba mai mult, îți limitezi disponibilitatea pentru orice altceva. 

Și cum ar putea fi altfel când doi ochișori mari și albaștri stau ațintiți asupra ta continuu?! 💝

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *