Cumva, nimeni nu te pregătește pentru momentul nașterii. Nicio carte nu poate surprinde experiența personală. Știi doar că urmează să simți cea mai mare bucurie pe care o poate ști o femeie, dar și cea mai intensă durere pe care o poate “accepta” ființa umană. 

Încurajator, nu?! Și cu toate acestea, pe parcursul celor 37 de săptămâni de sarcină, nu m-am gândit deloc cu teamă la acest moment, ba chiar ardeam de nerăbdare să trăiesc experiența în sine, să cunosc omulețul care avea culcuș în pântecul meu.

Nașterea lui Ștrumfulică a venit chiar pe “nepusă masă”. Programat pentru final de Septembrie, bebică s-a răzgândit fix în a doua săptămână a primei luni de toamnă.

10 Septembrie – trebuia să fie penultimul control în sarcină. Doctorița îmi confirmă că totul este în regulă cu bebe, lichidul amniotic, placenta, însă în ultimele două săptămâni, bebe nu prea a mai luat în greutate. Mă liniștește spunându-mi că ar mai avea timp în următoarele săptămâni, cu toate că nu prea mai are loc 🥴.

11 Septembrie, ora 6:00. O durere de spate necunoscută mie, dar foarte puternică, mă trezește din somn. Îmi zic “oh, well. Hai că am trecut la next level al sarcinii. Tre’ să simt și eu ceva disconfort că prea am fost răsfățată” și-mi văd liniștită de treabă pe parcursul zilei. E-mailuri, telefoane de muncă, curățenie prin casă, primim și curierul cu unul dintre pătuțurile lui bebe și căruciorul. Doar că la fiecare oră, durerea de spate își făcea simțită prezența. Suportabilă, dar era acolo.

Spre seară, crescuse atât în intensitate, cât și ca frecvență. În jurul orei 20:00, la recomandarea soțului, sun doctorița care mi-a monitorizat sarcina, îi povestesc ce simt și cum mi-a fost întreaga zi și mă trimite de urgență la spital. Ei bine. Acum urmează o poezie care demonstrează clar că uneori pot fi și bătută în cap 🤣. Soțului îi spun doar că doctorița mi-a recomandat să iau NO-Spa și mă pun pe bocit, îmbrățișându-mi burtica.

Nu, nu eram deloc pregătită să nasc. 

Nu atunci. 

Sentimentul de a naște mai devreme cu aproape trei săptămâni era echivalent cu a-mi fura cineva bebelușul. Oh, știu, paranoia.

Eram un întreg. Acolo îl știam în siguranță continuu. Nevoile lui erau pe deplin acoperite… Pe de altă parte, cumva, îmi iubeam atât de mult burtica încât aproape că nu mă mai imaginam fără. Îi cântam, îi vorbeam, când râdeam, când plângeam de emoție, de teamă sau de bucurie, răspundea pe măsură. În mintea mea, a naște mai devreme, ne priva atât pe mine, cât și pe bebe, de încă câteva zile bune de astfel de momente.

În plus, anxietatea mea era la cote maxime și pentru că tocmai ce mi se spusese că bebe mai are de recuperat în greutate…

Să revin la seara magică de 11 Septembrie. Mă liniștesc din bocit, îl iau cu vorba pe soț, montăm pătuț, cărucior, dar durerile încep să mă îngenuncheze… la propriu. Și-i spun adevărul 😁😱 că trebuia să fiu deja la spital :))))). Era aproape 11 noaptea și, cu insistențe din partea lui, luăm bagajul (pregătit de zile bune) și pornim spre clinică.

Cu lacrimi în ochi și în suflet, ne despărțim în fața spitalului, iar el îmi promite că mă așteaptă afară sau, cel puțin, nu pleacă până nu află ce se întâmplă. Știam și simțeam că voi rămâne în spital.

Trec prin triaj, sunt înregistrată în sistem și totul urmează la foc continuu. Prioritar: două teste Covid, unul de urgență și unul PCR (horror); imediat se trece la monitorizarea lui bebe mai ales că începusem să am contracții la câteva minute, uneori chiar și la 3-4 minute. Bebe era bine, mai activ ca niciodată.Hotărât, nenică ❤️. Este anunțată și chemată de acasă și doctorița mea și sunt trimisă direct în sala de nașteri.

Emoțional și psihic, când se confirmă faptul că urmează să îl cunoști pe bebe, intri într-o stare de nedescris. Teamă de procesul în sine, bucurie, tremur interior, o budincă de sentimente tare interesantă. E incredibil ce se întâmplă. Și deodată te simți mai puternică decât ai fost o viață întreagă.

În sala de nașteri mă aștepta deja o moașă cu care m-am conectat imediat din toate punctele de vedere. Timp de 4 ore, de la 00:00 până în jurul orei 4:00, mi-a fost sprijin, prietenă, m-a ținut de mână când contracțiile deveneau insuportabile, m-a ținut de vorbă, mi-a deschis geamul pentru a respira aer curat, m-a mângâiat pe frunte și mi-a demonstrat mai mult decât empatie când deja se făceau 4 ore de contracții de intensitate de expulzie.

Toată sarcina mi-am dorit ca nașterea să fie naturală și mă simțeam extrem de pregătită pentru asta. Însă visul meu avea să fie spulberat când doctorița mea, un om deosebit, empatic, un profesionist desăvârșit, mi-a spus că este necesar să recurgem la cezariană. Dilatație zero, col închis, iar pulsul lui bebe începuse să scadă, fiind la un pas de stres fetal. Obosiserăm amândoi după mai bine de 20 de ore de travaliu. 20. Așa cum aveam să aflu de la moașa mea. Tot ce simțisem pe parcursul întregii zile era de fapt travaliul, dar cum rezistența mea la durere este destul de mare… Și nu era ca și cum aș mai fi născut vreo doi copchiluți înainte și ar fi trebuit să știu 😁. În lipsa altor semne, am luat durerile ca pe o normalitate a nașterii.

Eram marcată intens de gândul că nu voi putea naște natural, corpul și mintea nu mă mai ascultau… însă, prioritar era ca bebe să fie bine. În acel moment, puteau să mă taie bucăți dacă era necesar, numai să fie scos bebe mai repede…

Mi-am anunțat soțul și m-am îndreptat spre sala de operații împreună cu doctorița mea.

Anestezie, perfuzie și în mai puțin de jumătate de oră am auzit cel mai frumos “cântec”… plânsul lui bebe. Și atunci timpul stă în loc. Și nimic altceva pe lumea asta nu mai contează. 

Se întâmplase. Bebe era aici. Doar câteva secunde l-am văzut și apoi într-un colț opus al sălii, multe mâini au început să îl șteargă, să-l cântărească, să-l consulte… Îl auzeam și încercam să îl văd măcar un pic, sucind capul total aiurea (fapt ce urma să mă coste cu dureri cumplite de cap care au durat nu mai puțin de o săptămână). Știam că urma o despărțire de câteva ore pentru că încă nu aveam rezultatul testului Covid… După 37 de săptămâni de “împreună”, eram despărțiți… și totuși…

Îl auzeam și era perfect. Sufletul meu a luat-o la galop, a ieșit din mine și a revenit de nenumărate ori în acele minute fantastice.

Devenisem mamă. Mama lui Eric Matei.

12 Septembrie, ziua pe care nu o voi uita niciodată

Ora – 4:25

Lungime – 49 cm

Greutate – 2,650 kg

12 Septembrie. Ziua în care am conștientizat că niciodată nu iubisem cum iubeam atunci. Că niciodată nu am crezut în dragoste la prima vedere, cum mi s-a confirmat atunci că există.

Ziua în care eu și Cosmin ne-am renăscut, de această dată, ca părinți. 

Eric Matei, băiețelul nostru de nota 10, ne alesese să fim părinții lui pentru infinit… iar acum ne pregăteam să stăm îmbrățișați pentru totdeauna… 

Îți mulțumim că ne-ai ales, pui frumos! 

Cum m-a “încurcat” pandemia?! 

* Tot travaliul am ținut masca pe față. Dacă în condiții absolut normale ne plângem că abia respirăm prin mască, imaginați-vă cum e în acele momente când oricum simți că rămâi fără aer de durere 🤣. Acum râd, dar atunci nu prea era amuzant. Mi-aș fi vândut un rinichi pentru o gură de aer proaspăt 🤣. 

* Covid mi-a furat cel mai important moment de la venirea lui bebe pe lume. Amândoi am fost privați de “magic hour”. În lipsa rezultatului testului Covid, bebe mi-a fost luat imediat de la naștere, iar amândoi am fost izolați separat până la ora 20:00. 

* Când ni s-a confirmat că vom fi părinți, ne-am imaginat și ne-am dorit ca fiecare etapă să o parcurgem împreună, inclusiv nașterea. Pandemia a reușit să îl priveze și pe soțul meu de acest moment magic, ba mai mult, preț de 3 zile și jumătate, nu ne-a văzut decât în poze sau pe video-calls. 

* Mi-a fost îngrozitor de frică de rezultatul testului Covid. Dacă ar fi fost pozitiv, urma să fiu despărțită de bebe și transferată la un spital de stat pentru cel puțin 14 zile. Din fericire, nu a fost cazul, însă stresul exista. 

Ce aș face diferit? 

* Referitor la naștere, am un singur regret și anume acela că nu am luat deloc în calcul cezariana. Dacă m-aș fi gândit și la această posibilitate, probabil aș fi fost mai bine psihic și aș fi acceptat mult mai ușor și această variantă. Una peste alta, totul este bine când se termină foarte bine 🥳.