Stănica Răduț-Bostănaru M-am gândit mult dacă să scriu sau nu despre această experiență, dar așa cum eu căutam disperată informații atunci când s-a întâmplat, mă gândesc că trăirea noastră poate ajuta alți părinți.
Luna mai. V-am mai spus că a fost cumplit de ciudată, da?
Imediat după ce am scăpat toți trei cu bine de nenorocitul de covid, Ericuț a devenit extrem de drăgăstos. Practic, ne pupa pe amândoi non-stop. Se întâmpla și înainte, dar acum, efectiv trecea pe lângă noi și ne trezeam pupați. Pe lângă asta, săptămâna de după Covid a venit cu un salt mental extraordinar. Pur și simplu, peste noapte, copilul nostru știa mult mai multe, personalitatea lui ne uimea pe zi ce trece, iar pe parte de vocabular a fost woooow (leagă cuvintele în propoziții scurte)! Repeta absolut orice cuvânt chiar dacă unele încă nu îi ies perfect, dar muncește extraordinar să îi iasă.
Bun, în tot acest bol imens de achiziții și salturi, s-a mai întâmplat un salt enorm despre care, chiar dacă citisem căcălău, se pare că nu știam nimic. Saltul emoțiilor.
Miercuri, 11 mai, ora 16:00. Tati este în ședință. Noi ne pregătim pe modul maximă veselie să ieșim afară. Pregătesc geanta și-i spun puiului să pună el banana în geantă cât eu mă ocupam de altele. Ceea ce oricum ar fi făcut că este mega implicat în tot ce facem noi zilnic. Văd că întârzie să facă ce l-am rugat. Mă uit la el. Cumva împietrise, lasă banana din mână, se ține cu mânuțele de burtică si începe să plângă isteric mergând înapoi. Îl întreb dacă îl doare burtica, dacă vrea în brațele mele, dar imediat observ că el de mine se îndepărta. Copilul meu părea speriat de mine. Îl strig pe soț și i se refugiază în brațe. Încerc să vorbesc cu el și plânge tot mai tare numai când mă aude. Se uita la mine ca la cel mai mare dușman. Îmi părea că nu mă recunoaște.
Are sens să vă povestesc ce am trăit eu ca mamă?
Plângeam de credeam că o să-mi iasă sufletul. M-am refugiat în altă cameră și din când în când ieșeam să văd cum mai e. Cu tatăl lui părea să îi fie cel mai bine. Sentimentul meu era că dacă aș fi dispărut atunci, nu mi-ar fi simțit lipsa. Cred că toată nebunia a durat o oră sau mai puțin, dar mie mi s-a părut o veșnicie. Prin joc, soțul l-a apropiat de mine. Treptat m-a reacceptat, dar simțeam că “are ceva cu mine”.
Efectiv îmi era teamă să rămân singură în cameră cu propriul copil. Îmi era teamă că în orice moment s-ar putea declanșa iar acel ceva care l-a îndepărtat atât de tare de mine. Ieșim afară la plimbarea de seară. Obligatoriu de mână cu tatăl lui. Pe mine doar mă accepta în preajma lui.
Joi, 12 mai. În această zi, nu a mai avut un asemenea episod, însă, simțeam că nu e în regulă. Copilul meu parcă nu avea acea strălucire în ochișori când mă vedea.
Vineri, 13 mai. Toate bune și relativ frumoase până la somnul de prânz când, imediat ce se trezește, sare în brațele tatălui și iar îmi evită privirea, plânge. Merg la bucătărie să îi dau spațiu să își revină. În scurt timp mă strigă și merg la el. Aceeași răceala a continuat până sâmbătă.
Sâmbătă, 14 mai. Ieșim afară să ne plimbăm și parcă nici nu existam pentru el. Efectiv nu mă băga in seamă. Simțeam cum îmi crapă inima la propriu. Mergeam în urma lor ca un câine abandonat care vrea măcar puțină atenție.
Ajungem acasă. Trag un bocit sănătos în bucătărie și hotărăsc să merg la el. M-am așezat la nivelul lui și i-am spus că îi înțeleg trăirile, dar, în același timp nu înțeleg cu ce i-am greșit, că îmi pare rău dacă am făcut ceva ce i-a născut starea asta, dar și că modul în care se poartă cu mine mă rănește și mă doare extrem de tare. L-am asigurat totodată cât de mult îl iubesc indiferent ce ar face si că nimic nu ar putea schimba vreodată ceea ce simt pentru el.
Și am plecat din nou în bucătărie. Nu cred că au trecut 2-3 minute și aud cel mai dulce “mama” din ultimele 20 de luni…
Merg la el și-i revăd chipul senin, vesel si dulce pe care îl știam… și cumva chiar fâstâcit. Și cât de dor mi-a fost de el… o durere mai cruntă decât experiența asta nu am simțit în viața mea.
Ce am mai făcut în realitate:
👉🏼 l-am dus la neurolog unde doctorul mai avea un pic și ne spunea că avem noi ceva la cap, adulții. Verdict: copil perfect sănătos, dar se dezvoltă și emoțional (ceea ce e normal), așa că începe să experimenteze diverse trăiri: furii, frici etc.
👉🏼 am vorbit cu al doilea neurolog pediatru: copilul a avut doar o “fază”, perfect normală în dezvoltarea lui.
👉🏼 am vorbit cu un psihoterapeut: idem neurolog. Copchilu’ se dezvoltă normal.
👉🏼 după episodul de vineri, am sunat la toate spitalele pentru copii care au neurologie: copilul nu reprezintă o urgență. La revedere.
De fapt, ce s-a întâmplat cu puiul meu?
Puiul meu a strâns în el multe, multe emoții și trăiri pe care nu a reușit să le exteriorizeze, cu toate că i-am validat fiecare emoție, i-am fost alături întotdeauna, vorbim des despre emoții, despre ce simțim fiecare dintre noi într-un anumit moment etc. Este copilul al cărui plâns de bebeluș nu ni-l amintit și nu pentru că îl iubim prea mult, ci pentru că a plâns extrem de rar. Este copilul care chiar dacă nu îi plăcea o activitate, o termina și abia atunci dădea semne că îl nemulțumește ceva…
Puiul meu a început, de fapt, să experimenteze și tantrumurile, perfect normale și de înțeles în dezvoltarea unui copil sănătos, doar că nu mă așteptam ca startul să fie atât de fulgerător.
Cum suntem acum?
După acele două episoade, a revenit cumva și anxietatea de separare. Absolut totul se face cu mami. Și dacă sunt la bucătărie, printre cratițe, vrea și el acolo. Bineînțeles, e și cu “tati, tati” (sau “wow tati” cum îi zice mai nou), dar maaaamaaa trebuie să fie omniprezentă 💝 which is the greatest feeling ever.
Știu că sufletul meu, poate, a dramatizat enorm cele două episoade, dar jur că nu doresc nimănui să treacă prin așa ceva…
