Stănica Răduț-Bostănaru N-aș vrea nicicând să uit momentele trăite alături de tine. De-or fi bune, de-or fi cu mai mult stres, toate, dar absolut toate fac parte din povestea noastră împreună cu tine. Povestea noastră de părinți…
Prima întâlnire cu bebelușul mult dorit
Nu mai puțin de 16 ore am stat despărțiți. Cum rezultatul testului Covid nu ajunsese în momentul nașterii, eu am fost izolată la terapie intensivă, iar bebicuțul izolat separat pe secția de nou-născuți. Aș putea jura că au fost cele mai lungi ore din viața mea… și am trecut prin toate stările posibile, inclusiv o tristețe cruntă pe de o parte pentru că mă simțeam extrem de singură, pe de altă parte, pentru că după 37 de săptămâni eu și bebe eram despărțiți… tocmai când aveam atâta nevoie unul de altul…
Ora 20:00. Sunt transferată în salon. În sfârșit, se eliberase rezultatul testului. Atât eu, cât și bebe eram “negativi”. Iuhuuuu!
Ok, și unde e bebelușul?! Am intrat într-un soi de transă. Efectiv eram plină de nervi pentru că mi se spusese că bebe o să fie deja în salon. Asistentele mă liniștesc și-mi spun că bebe are control pediatric și-mi este adus imediat.
Ora 20:30. Se deschide ușa salonului și… asistenta îmi aduce bebelușul. N-aș putea descrie în cuvinte cum a fost adevărata prima întâlnire cu băiețelul meu. Plângeam în hohote de bucurie. Uitasem de orice durere pe care corpul meu o avea în acel moment. Îmi venea să sar din pat și să-l smotocesc bine, bine cu toată iubirea mea… de n-aș fi fost plină de fire, perfuzii.
Atât de mic… atât de frumos… fățuca mai mică decât căușul palmei mele, degețelele precum niște firicele moi de lânică, pielea de un roz impecabil… omulețul meu era atât se mic și părea atât de fragil… Era cât mâna mea de la degete până la cot.
Văzusem poza pe care i-o făcuse doctorița mea imediat după naștere și mi se părea destul de măricel pentru greutatea lui mică. În realitate era incredibil de mic. Îl priveam și-mi dădeam seama că pisicile de acasă erau mult mai mari decât el.
L-am luat în brațe și nu mă mai săturam să îl privesc, să îi vorbesc, să îl alint, să îl pup… minunea mea perfectă. Atât de senin și atât de pur…
În intimitatea noastră, am simțit pentru prima dată ÎMPLINIREA. Împlinirea mea cu ochi albaștri și trup firav. Nimic altceva din toți cei 33 de ani nu a născut în mine atât de multe sentimente și toate, dar absolut toate de-o împlinire inimaginabilă.
În intimitatea noastră, totul era perfect și nimic nu mai conta.
Bineînțeles că în ciuda faptului că știam deja că luase nota 10, i-am efectuat și eu un control amănunțit. Oare are toate degețelele? Oare mânuțele sunt egale? Dar piciorușele? Oare mă aude? Oare așa trebuie să fie culoarea ochilor bebelușilor? Și răspunsul mi-l dădeam rând pe rând… Da. Băiețelul meu perfect!
Cu toate că am fost despărțiți câteva ore bune imediat după naștere, exista o conexiune fără cuvinte între noi. Îl țineam la piept și eram întreagă. Întreagă pentru totdeauna.
În intimitatea noastră, l-am primit imediat și pe tati. Și tot ce-mi amintesc e o fericire de nedescris din partea amândurora. Plângeam amândoi în colțuri diferite ale Bucureștiului și tot ce-mi doream era să ne strângem în brațe toți trei și să rămânem așa pentru toată viața.
Dar asta avea să se întâmple abia peste trei zile…
Următoarele două zile și jumătate au fost tare ciudățele. Ziua stăteam cu bebe în salon, ne drăgăleam, ne obișnuiam unul cu celălalt, îl descopeream mai mult, iar seara eram separați pentru că bebe avea nevoie să doarmă la “solar” . Bine, lampă. Tocmai din cauza asta, duminică seara am clacat destul de urâțel. Eram singură în salon, cu gândurile mele, într-o atmosferă apăsătoare și tot ce auzeam… era un bebeluș plângând. Credeam continuu că e bebelușul meu care plânge după mama lui. Și am început să plâng de nu-mi venea să cred cum îmi tremura corpul din toate încheieturile. Îmi era dor de bebelușul meu. Nu voiam să mai fim separați niciodată. Știu doar că am întrebat fiecare asistentă care a venit la mine fie să mă monitorizeze, fie să-mi mai pună câte ceva în perfuzie “plânge bebelușul meu? Dar de ce nu poate sta cu mine? Pot să merg eu la el?”. Bineînțeles că sărăcuțele încercau să mă liniștească în fel și chip. Cel mai probabil bebe al meu dormea de ore bune, dar, nah…
Următoarea seară l-au lăsat să stea până mai târziu cu mine, ceea ce a fost minunat.
Despre întâlnirea cu tati, cu Firicica și cu Jucă, dar și cum ni s-a schimbat viața, p-altă dată.
Rază din mine, te iubesc nespus de mult!
Eric’s mom
