Stănica Răduț-Bostănaru “Lasă-mă că știu eu mai bine.”
“Sunt destul de mare să-mi port singur de grijă.”
“Tu și ideile tale…”
“Pe vremea ta… Eu trăiesc acum în alte vremuri.”
“Nu mă mai cocoloși atât.”
“Nu-ți face tu griji.”
“Mă descurc singur.”
“Nu te mai băga.”
“Nu e treaba ta.”
Pot să bag mâna în foc că și tu, ca și mine, i-ai spus cel puțin o dată una din replicile astea mamei tale. Și câte-or fi în sufletele mamelor noastre când aud asemenea vorbe… Și câte nopți n-or dormi, adunând atâtea supărări și griji, întrebându-se, poate, unde și când au greșit.
Nu, n-ai greșit nicicum, mamă.
Iartă-mă că abia acum te înțeleg.
🤱 Abia acum îți înțeleg grija pe care mi-o porți chiar și acum când am depășite de multă vreme pragul lui 30.
🤱 Abia acum îți înțeleg nopțile nedormite cu gândul la noi.
🤱 Abia acum îți înțeleg disperarea când mă vedeai că plâng și veneai noaptea la geamul camerei mele să vezi dacă am adormit.
🤱 Abia acum înțeleg cât se important este pentru tine să ne auzim cel puțin o dată în zi, uneori doar pentru a ne întreba două vorbe.
🤱 Abia acum înțeleg cât de nedreaptă am fost să nu îți ascult grijile mai din timp și să-ți oblojesc rănile pe care, fără intenție, poate ți le-am făcut.
🤱 Abia acum îți înțeleg nevoia de a ne ști pe fiecare în siguranță.
Abia acum când la rândul meu sunt mamă, te pot înțelege mai bine pe tine, mamă.
Iartă-mă că n-am știut a-ți prețui mai mult grijile, a-ți înțelege frământările și a-ți alina durerile.
Acum știu ce simți și îți recunosc trăirile… ca de la mamă la mamă, ca de la fiică la mamă.
Iubire,
Eric’s mom
