Stănica Răduț-Bostănaru M-am întrebat deseori cum putea mama să doarmă atât de puține ore noaptea, iar la 4 dimineața să fie în picioare (adică așa a fost de când o știu, de aproape 34 de ani). La 4 să facă mâncare sau să se apuce de spălat pentru a-i ajunge întreaga zi pentru celelalte treburi. Și cu toate acestea, ziua să pară neobosită.
N-am găsit un răspuns până acum, dar o bănuiam că are o rețetă secretă.
Probabil, mamele au niște super puteri nebănuite… altfel nu-mi explic.
De 5 luni nu am prins absolut nicio noapte de somn profund. Poate maximul a fost de 3 ore legate.
Chiar și primele trei luni în care bebe dormea neîntors noaptea, eu “dormeam” și nu prea. Aveam grijă să îi veghez somnul, să îi număr bătăile inimii, să fiu atentă să fie hidratat, să nu îi fie prea cald, prea frig, să îi alin visul… Apoi, au venit peste noi greva somnului de la 3 luni, puseul de la 4 luni când nopțile au devenit zile, când puiul dormea ziua, dar eu nu puteam închide un ochi.
Acum, de câteva săptămâni, suntem în plină erupție dentară și, bineînțeles, încă un salt mental asezonat cu puseu de creștere :))))). El doarme noaptea, dar cum?! Cu ochii închiși, mă caută 70-80% din noapte :)))). Pentru confort, pentru alint, pentru a-și masa gingiile super inflamate, habar n-am, dar simte să fim conectați continuu și pe timpul nopții.
Și… cu toate că sunt nopți în șir când nu închid un ochi, dimineața par ca și cum aș fi tras un somn tare bun. După apă rece și o gură de cafea, țopăi prin casă și-s gata să o luăm de la capăt.
Bineînțeles că în aceste 5 luni m-am întrebat când o să leșin :)))) sau cât pot rezista fără somn :))))), dar deocamdată nu a fost cazul. Ori vitaminele își fac treaba bine, ori noi, mamele, avem un izvor de energie din care sorbim pe ascuns.
Nu sunt nicidecum un zmeu. Au fost și momente în care mi-am spus “nu mai pot”… dar așa cum au venit clipele astea, fuga, fuguța, au și plecat. Când îi vezi chipul atât de senin, când îți zâmbește, când știi că el are nevoie doar de tine, ca părinte, ca jucărie preferată, când țipă de fericire (da, da, prima achiziție a acestui puseu este un țipat de mai mare frumusețea :)))), trec tooooate, tooooate. Și acum mi se pare absolut normal să avem momente în care să ne “plângem” un pic de milă. Până la urmă, creștem un omuleț, nu o plantă în ghiveci.
Iubire,
Eric’s mom
