Stănica Răduț-Bostănaru Depresia postpartum există și te desparte de ea, nu un perete, nici măcar un paravan, ci o folie extrem de subțire, transparentă, fragilă. O vezi, o simți, strângi din dinți și lupți cu ea.
Eu vreau să cred că am fentat-o frumos, însă, recunosc cu mâna pe suflet că anxietate a existat și încă există. Cred eu că această trăire apare în viața mamelor tocmai din faptul că suntem responsabile 100% de viața lui bebe, de creșterea lui armonioasă, de evoluția lui și de starea lui de bine. Ne e teamă de greșeală, de orice i s-ar putea întâmpla negativ, de orice i-ar putea amenința bunăstarea.
Cum s-a manifestat la mine anxietatea?
- Am plâns. Am tremurat. Și am luat-o de la capăt. De fiecare dată când l-am văzut neputincios. Fie că au fost colicii, gaze abdominale, febră, scaune ciudate, witching hour, plângeam cu el în brațe. Și nu mă puteam controla. Ba mai mult, dacă încercam să mă abțin, simțeam că îmi pocnește capul la propriu. Bineînțeles, vorbim despre episoade extrem de scurte și punctuale.
- Sentiment de vinovăție, cu toate că nu era vina mea în niciunul dintre contexte (fapt conștientizat mai târziu, nu atunci când se întâmplau episoadele cu pricina). Întârzierea instalării lactației a fost primul factor cauzator. Faptul că 5 zile mi-am văzut bebelușul cu biberonul în guriță, pentru mine era inacceptabil și trezea în mine sentimentul vinovăției de parcă eu aș fi vrut să nasc mai devreme decât termenul estimat :)). Apoi, am auzit destul de des de la medici “pentru că ai născut prin cezariană, bebe trebuie să / are nevoie să…” Și asta a fost cauzatoarea de tristețe de câteva ori. Cezariana nu a fost nici măcar a doua mea opțiune, însă a fost singura atunci când a venit vorba despre a elimina stresul fetal și a-l salva pe bebe.
- Atacuri de panică în magazin. Nu îmi dau seama dacă acestea au drept cauză faptul că de aproape 1 an sunt izolată sau faptul că 10 minute sunt departe de bebe, însă mi s-a întâmplat aproape de fiecare dată când merg la magazinul din fața blocului, să mă ia cu călduri, să tremur…
- Pe lângă plâns, apar gândurile aiurea. Mintea îți joacă feste, începi să ai coșmaruri și să te îngrijorezi exagerat de mult pentru orice, pentru prezent, pentru viitor. Bineînțeles, știrile catastrofale din ultimele luni au contribuit la sporirea anxietății.
Îți dorești să inventezi un cocon în care să îl crești în siguranță, să îl protejezi pentru tot restul vieții.
Cei din jur nu au cum să înțeleagă. Tu ești cea care l-a purtat 9 luni în pântece, care l-a adus pe lume, care îl adoarme, care îl spală, care îl hrănește, care se joacă cu el… Nu de puține ori soțul se uita la mine și mă întreba “ce-ai de plângi?”. Oricât încercam să îi explic când îmi reveneam, știu sigur că nu putea înțelege prin ce treceam. Și este în regulă să fie așa. Tații au propriile povești și trăiri.
Ce m-a ajutat și încă mă ajută?
- Să fiu conectată continuu la bebe.
- Să fiu prezentă, nu doar cu trupul, ci și cu mintea în lumea lui fascinantă.
- Să accept că există aceste gânduri și să le reformulez în mod pozitiv.
- Să scriu. De fapt, site-ul dedicat exclusiv bebelușeniei a pornit tocmai din dorința de a scoate la suprafață trăirile unei mame oarecare, așa cu sufletul dezbrăcat :). Pentru mine, scrisul a fost întotdeauna terapeutic.
- Să fac parte dintr-o comunitate extraordinară – La primul bebe București. Aici, mi-am dat seama că nicio mamă nu este singură. Undeva, într-un colț apropiat, o altă mamă trăiește aceeași experiență ca și tine.
De ce are nevoie o proaspătă mamă?
- De un mediu cald, calm și neconflictual.
- De un partener pe umărul căruia să plângă, care să îi fie sprijin în orice situație, pe care să se poată baza, chiar dacă nu îi înțelege trăirile.
- De cei apropiați care să o întrebe și pe ea cum se simte, nu doar ce face bebelușul.
- De încrederea celor din jur.
- Să vorbească despre ce trăiește.
- Să își dea timp :).
De ce nu are nevoie o proaspătă mamă?
- De sfaturi necerute! Orice mamă este înzestrată cu instincte extraordinare. Important e să și le asculte. Mama știe ce e mai bine pentru puiul ei.
- De comparații de genul “pe vremea mea…”, “eu am crescut copilul așa…”.
- De îngrijorarea exagerată a celor din jur.
