Stănica Răduț-Bostănaru Și a plouat cu fericire, cu petale de trandafiri. Orga se auzea în fundal, bebe gângurea fericit. Noi radiam de încântare.
Well, nu, nu a fost deloc așa.
Este un articol extrem de subiectiv, scris cu sufletul meu de mamă și atât, fără intenția de a educa și sub nicio formă de a răni sau de a judeca alegerile altor oameni. E bine, e tare bine să ne rămână gândurile așternute și în acest jurnal ericuțian. Peste o vreme, poate, vom privi altfel lucrurile.
Sunt creștin ortodox nepracticant. Cred cu tărie că Dumnezeu “locuiește” în sufletul meu și mie și Lui ne este cel mai bine așa.
Botezul lui Ericuț face parte din categoria evenimentelor care “se fac că așa se fac”. Și, acum, cu mâna pe suflet spun că este singurul pe care l-am acceptat ca urmare a presiunii sociale (“că așa se face”). Nu mi se pare deloc corect ca eu să iau o decizie atât de importantă în locul lui, iar dacă atunci când va crește va dori să își schimbe religia, îl voi susține cu toată ființa mea.
Marele eveniment a avut loc în data de 26 iunie și încă “rumeg” întâmplarea pentru a găsi și a alege ceva frumos. Înțeleg însemnătatea religioasă, însă, nu înțeleg o bună parte din ritual. În organizarea evenimentului am ținut cont de câteva aspecte la care nu am vrut să renunț sub nicio formă, cel mai important fiind “nimeni nu îmi scufundă copilul”. Am amânat momentul cât de mult am putut tocmai pentru a elimina fără discuții posibilitatea scufundării. Fiind deja destul de măricel, 9 luni și 2 săptămâni, și dacă ar fi încercat preotul să îl scufunde, nu ar mai fi avut șanse de izbândă :D.
Cum a decurs totul la biserică?
Din fericire, micuțul are niște nași absolut fantastici pentru care pe primul loc au fost tot confortul și starea de bine ale lui bebe și nu “obiceiuri pentru că așa se fac”. Am făcut echipă bună împreună și tare le mulțumesc că au simțit și ascultat nevoile lui bebe.
Bebe deja trecea printr-o perioadă mai ciudată cu erupții dentare, achiziții noi pe care le tot exersa de câteva zile și, colac peste pupăză, și anxietatea de separare, eu fiind singura persoană pe care o accepta, în brațele căreia îi era cel mai bine.
Prima parte a slujbei a decurs destul de lin câtă vreme nimeni nu îl atingea și stătea cocoloșit în brațele mele. Apoi a început calvarul… Hai să scăldăm copilul și bineînțeles, mai întâi să îl dezbrăcăm. Ca idee, operațiunea de “îmbrăcat – dezbrăcat” nu mai este de multă vreme printre preferatele lui așa că de ce ar fi fost de bine într-un mediu total nou, înconjurat de străini, cu acțiuni pe care nu le înțelegea, dar care îl vizau în mod direct. Începe mârâiala. Preotul îl ia în brațe pentru a-l scălda. Începe să plângă imediat ce îl cuprind brațe străine și nu se mai oprește… Mă poziționez în stânga preotului și sunt pregătită ca în cazul în care își încalcă promisiunea de a nu-l scufunda, să îmi iau copilul și să plec din biserică.
E așezat în picioare în cristelniță, plânge ca ars, i se toarnă apă pe cap. Este scos pe pânză, rece ca gheața (da, apa era ca scoasă de la frigider) și cumva de aici ar fi trebuit să o las pe nașă să își facă treaba. Dar ce bine că amândouă gândim și cu sufletul! Așa că îmi țin copilul cât este miruit, apoi cât i se taie din păr și încerc pe cât posibil să îl liniștesc.
Nu am avut sorți de izbândă. Mititelul plângea sughițând, cum nu a făcut-o niciodată.
De fapt, în 10 luni, bebe a plâns cu adevărat de două ori, aceasta fiind a doua oară. Bineînțeles că exact ca orice alt copil și în el se strâng diverse trăiri pe care uneori simte să și le exteriorizeze și este perfect să se întâmple așa, iar noi îi asigurăm mediul sănătos în care să se manifeste. Însă, când e vorba despre plâns provocat de suferință, de durere, de factori externi care îi provoacă disconfort mi se rupe sufletul bucăți. Așa cum s-a întâmplat și la botez când simțeam că leșin eu de durere în timp ce plângea.
Urmează celelalte ritualuri din cadrul botezului, dar pe lângă mine trec ca și cum nu s-ar întâmpla. Simțeam să îi transmit lui bebe că suntem doar eu și el, o ființă, că este în siguranță în brațele mele, că nimeni nu o să îi facă rău. Nu mă interesa absolut nimic decât ca el să nu fie traumatizat la finele zilei.
Înconjurăm în alai masa și cristelnița de câteva ori, apoi preotul îmi spune că trebuie să i-l dau pentru că merge cu el în altar. Aș fi preferat să “nu se facă așa pentru că trebuie” și măcar tatăl să aibă voie să îl însoțească. Pe lângă faptul că Ericuț se aruncă din brațe și dacă nu ești obișnuit cu schemele lui este posibil să ajungă în cap pe jos, micuțul plânge din ce în ce mai tare. La un moment dat, îmi spune soțul “vezi? Nu mai plânge!”. Să mor pe loc… iese preotul cu el din altar. De fapt, mititelul era terifiat, plângea anormal. Mi-l iau în brațe și mă hotărăsc să mi-l liniștesc așa cum știu eu și cum îmi dictează sufletul.
Merg la intrarea în biserică și-l pun la sân. Imediat se liniștește. Nu mai văd. Nu mai aud. Sunt doar eu cu el. Nu îmi mai pasă de nimic… Îi repet obsesiv cât de mult îl iubesc, cât de curajos este, cât de puternic este, cât sunt de mândră de el.
Închide ochișorii, dar suntem din nou chemați. Ritualul nu se încheiase. Începe din nou să plângă și odată cu el, simt să mă descarc și eu.
Prima împărtășanie?!
Un moment care m-a traumatizat pe mine a fost prima lui împărtășanie. Ericuț, îți promit că următoarea va fi atunci când vei fi tu de acord cu ea, când vei conștientiza ce se întâmplă. Până atunci, absolut nimeni nu te va mai împărtăși cu forța și îmi pare nespus de rău pentru ce și cum s-a întâmplat.
Ca idee, Ericuț este un copil autodiversificat, care primește mâncare cu lingurița doar când dorește el (și doar de la mine), în rest, se descurcă. Cum își putea imagina cineva că un copil de 9 luni, autodiversificat și destul de independent în acțiuni, va deschide gura să primească… vin?!?!?! Doar nu credeți că preotul a fost blând și doar i-a pus pe buze? Vede că nu deschide gurița, începe să-l strângă cu toată forța de obraji, de gură, și-i toarnă vinul în timp ce simt că îl scap din brațe. Nu, așa ceva nu se va mai întâmpla! Nu obligi un copil la ritualuri pe care ar trebui să le înțeleagă, să le accepte și să fie pregătit să le primească. Din punctul meu de vedere, în acel moment, preotul a arătat zero empatie și zero respect față de bebeluș. Există oare cantitate fixă de vin care ar trebui să ajungă în gurița bebelușului pentru a putea fi considerat împărtășit? Nu ar fi suficient oare să îi atingă/ungă buzele? Chiar e necesară lupta asta cu o ființă atât de mică?!
Se termină și acest episod “necesar”, al împărtășaniei, și merg direct în spatele bisericii pentru a încerca din nou să imi liniștesc puiul la sân. Aud voci care spun că TREBUIE să îmbrăcăm bebelușul. Nu, nu mai trebuie nimic! Puiul adoarme în timp ce suge. E din ce în ce mai greu, dar parcă nici nu-l simt… Mă doare fiecare strop din ființa mea când mititelul suge cu noduri, când respiră sacadat, când sughite și suspină și-i promit că nimic, dar nimic din categoria “pentru că așa se face și pentru că așa spune lumea” nu i se va mai întâmpla.
Plecăm de la biserică, eu ținându-mi copilul în brațe, învelit doar într-un pled subțire. Am ajuns acasă și de aici nu mai țin să povestesc nimic. Nu s-a mai întâmplat nimic din ce “trebuie” ☺️. A dormit liniștit lângă mine, simțindu-se în siguranță, respectat și iubit, așa cum e în fiecare zi.
În plus:
– Ericuț nu a fost “scăldat a doua zi”. O altă tradiție care nici măcar nu are temei religios, dar care, pe lângă un stres suplimentar, îl expune pe bebe la milioane de microbi și alți crocobauri. Cum? Știți ce și cum “se face”, nu? Copilul este îmbăiat la un loc cu bani împuțiți, fulgi de găină, bijuterii, miere, lapte și alte nebunii. Nu, mulțumesc. “Nu trebuie!”.
– Nu a fost organizată petrecere de botez. Care este logica? Petrecere pentru cine? Pentru copil? Pentru un copil deja chinuit care are nevoie doar de liniște și de mama lui. Pentru un copil care nu înțelege absolut nimic din ce i se întâmplă? Pentru un copil care cel mai probabil își va petrece toată seara închis intr-o cameră de hotel în compania altcuiva decât a mamei? Nu, mulțumesc. “Nu trebuie!”.
– Dacă mai sunt și alte obiceiuri care ar fi trebuit făcute după botez, nu, nu s-au făcut.
Repet, sunt alegerile mele. Nu judec pe nimeni care procedează diferit, iar Ericuț va fi singurul care va avea dreptul să mă judece când va fi mare “că nu i-am făcut petrecere de botez :))))” sau că “nu l-am lăsat să urle cu orele în brațele altcuiva decât ale mele”.
