Stănica Răduț-Bostănaru Ieri, bebe a primit vaccinul ROR și scriu acum acest articol în timp ce îl păzesc (ca după fiecare vaccin). Febra poate fi una dintre reacțiile adverse ale oricărui vaccin. Din fericire, deocamdată, se doarme în condiții și “temperaturi” normale.
Daaaar, în aproape 10 luni, bebe a trecut printr-un episod de febră care ne-a pus și pe noi pe jar. 23 Ianuarie, avea fix 4 luni și două săptămâni.
Pentru mine, a fost un episod de ținut minte și care mi-a readus în față lacunele sistemului medical și de “plictiseala” unora dintre medici (sub nicio formă nu îi bag pe toți în aceeași oală).
Cum a debutat?
Era în jurul orei 22:00. Bebe dormea deja lângă mine, dar a început să geamă prin somn. Inițial ne-am gândit că sunt sunete bebelușești, dar apoi a început să ni se pară tot mai ciudat. Primul lucru pe care îl faci? Măsori temperatura. Aproape 38 intrarectal (ca idee, în caz de temperatură mai ridicată, bebe nu “trădează” prin niciun semn. Corpul nu îi arde, starea generală nu i se schimbă). Șoc și groază. O sun pe mama, singura persoană din jurul meu disponibilă și care a crescut recent bebeluși. Mă îndrumă cu întreg protocolul ca la carte: antitermic, aerisit camera, șosete ude. Zicem să o luăm în ordinea inversă. Surpriză. În mai puțin de o oră, temperatura sare ușor de 39. Începem să ne panicăm și îi administrăm Panadol. Încercăm să îi administrăm. Textura fiind total diferită față de ce ajunsese în gurița lui până atunci, se îneacă urât. Ia copilul în brațe și fă-i manevrele pentru înec. N-am avut curaj să mă uit la el, mă focusam pe procesul în sine și doar întrebam soțul dacă și-a revenit.
Își revine. Plângând cu el în brațe, rog soțul să sune la ambulanță, fiindu-mi teamă de convulsii…
Știu, dacă ne relaxam un pic și eram mai calmi, nu era cazul de ambulanță. Dar, suntem părinți la început de drum. Creștem un suflet, nu un roboțel. Panica există, cel puțin la început.
Secvența “Noi doi și mâinile-n 🤬🤬🤬”
Sună soțul în jurul orei 23, anunță situația, dă toate detaliile (bebeluș mic, temperatură care crește foarte repede, înec, tot). Ambulanța ajunge la aproximativ o oră mai târziu. De ce ar fi venit mai devreme când altceva pe planeta aceasta în afară de Covid nu mai există, nu-i așa?! Între timp, bebe voia să doarmă, îmi stătea liniștit în brațe, mai scotea câte un zâmbețel. Și ajung cei doi, un el și o ea (ea părea mai degrabă că vine de la o petrecere cu costume de asistente de prin anii ‘80, în fine). Le povestim ce se întâmplă. Și aud “dați-mi o lingură, o furculiță”. În mintea mea “nene, are doar 4 luni. Îl diversificăm deja?”.
Aduce soțul lingura și se uită domnul cu pricina în gâtul lui bebe, apoi a urmat o conversație de noaptea minții. “Nimic. Varsă? Diaree?”. “Nu”, zic. “Lichide, ce lichide bea?”. “Nimic altceva în afară de lapte. Este alăptat exclusiv!!!”. “Cum??? Nu, doamnă. Laptele e mâncare. Are nevoie de lichide. Ceai nu-i dați? Apă? Dați-i, doamnă, că are nevoie!”.
Îmi mușc limba și deja regret că i-am chemat. Îi spun domnului doar că laptele meu îi oferă tot ce are el nevoie în acest moment.
Conversația de noaptea minții continuă și-mi vine să îi poftesc afară. “Da, are enterocolită. N-am, n-am ce vă face. Vă dau antibiotic. Și pentru febră novocalmin. X-uleasca, avem novocalmin în mașină? Mergeți cu mine când plecăm să vă dăm novocalmin”.
Îmi bubuia și ultimul neuron pe care îl mai aveam la ora aia. Antibiotic fără analize????? Enterocolită în baza a ce???? Novocalmin așa după ureche și fără a fi administrat sub supravegherea unui medic pentru prima dată???? Simțeam că explodez cu puiul în brațe, îmi doream doar să plece și ne-om descurca noi.
Pleacă, dar nu înainte de a ne prescrie antibiotic (rețetă care a ajuns bucățele la gunoi imediat ce au plecat) și de a-i preda soțului novocalmin (direcția – wc). Soțul, care nu știa care-i treaba cu novocalmin și nici nu înțelegea de ce fierb, preia toate cele de la “doctor”.
Ne liniștim amândoi și o luăm de la capăt, încercând din nou să scădem temperatura. Aerisim, îl lăsăm pe bebe doar în body și pampers, punem șosețele ude în piciorușe și taaaaaa-daaaaa. Reușim să scădem temperatura.
End of story.
În aproape 10 luni, singurul episod de febră. Bineînțeles, că după acest moment, micuțul a făcut sudamină, ca reacție a corpului la o temperatură ridicată, cu care nu era obișnuit, dar a trecut repede repejor cu apă termală din plin.
Morala 1.
După această experiență, am rămas cu un gust tare, tare amar în ceea ce privește intervenția personalului medical din acea seară. Pe lângă faptul că au venit total nepregătiți la un bebeluș mic și firav (cum să nu ai măcar o spatulă? Cum să nu îi măsori și tu temperatura? Cum să nu recomanzi analize? Cum să pui un diagnostic doar în baza unui episod febril? Cum să recomanzi antibiotic ca pe bomboane?), nu știu cum ar fi reacționat o mămică mai puțin informată… Începea diversificarea? Începea să îndoape copilul cu ceaiuri și apă? Își punea la îndoială abilitățile de mamă? Îndopa micuțul cu antibiotice pentru un diagnostic dat pe genunchi?
Mi-e ciudă că noi, ca mame, depunem toate eforturile pentru a ne crește puii cât mai bine, dar o parte din cei în care ne punem nădejdea și speranțele, medicii, sunt cu mult, mult, în urmă. Repet, nu generalizez. În 10 luni, dar și în timpul sarcinii, am avut alături și medici extraordinari, informați, empatici, care îți dau sentimentul că fac echipă cu tine.
Morala 2.
Ca părinți, am învățat să ne mai păstrăm calmul și să acționăm lucid. Nu ne iese întotdeauna când vine vorba despre sănătatea lui bebe 😁, dar cel puțin nu sunăm la ambulanță pentru orice. Revenind la febră: când îi crește temperatura lui bebe (37,5 – 37,7), primul lucru pe care îl facem, este să îi oferim odihnă. Întotdeauna, fără excepție până în prezent, în câteva minute după ce adoarme temperatura scade sub 37,5.
Să fim bine și să ne rămânem sănătoși! Atât îmi doresc.
