Stănica Răduț-Bostănaru Astăzi, Ericuțu micuțu’ împlinește 1 an și 10 luni. Nu mai spun că nu știu exact când a trecut timpul. Nu mai spun că nu știu exact când bebelușul infinit de micuț și zâmbăreț s-a transformat într-un copiluț care vorbește toată ziua, care își inventează jocuri sau care face tot felul de pozne ca să ne prăpădim de râs împreună. Sau care mai nou îmi spune “mamasita” că așa a auzit el la o “muzică”.
Și totuși, peste fix o lună voi reveni la muncă. Peste fix o lună.
Sunt pregătită? Deloc.
Auzeam în jurul meu tot felul de amenințări de genul “o să fie atât de greu cu un bebeluș că o să simți nevoia să pleci de acasă” sau “întoarcerea la muncă e ca o gură de aer” sau “o să vezi că o să dai pe-afară de bucurie când o să pleci la muncă”.
În cei aproape doi ani de când sunt mama lui Eric, nu am simțit niciodată nevoia să plec de acasă (nu mă refer la un mers rapid până la magazinul din fața blocului).
Nu am avut o secundă dorința de a sta departe de el sau de a lua o “gură de aer” fără el. De aproape doi ani, el însuși e aerul meu.
Și nu, nu simt că aș fi făcut vreun sacrificiu in vreun fel prin faptul că m-am dedicat lui în totalitate. Absolut nimeni și nimic nu ar fi putut înlocui vreodată toate momentele pe care le-am petrecut 100% împreună, intr-o prezență profundă și autentică.
Nu am făcut absolut niciun sacrificiu că l-am pus pe primul loc zi de zi în ultimele 22 de luni. Mi-am dorit acest copil mai mult decât orice pe lume, iar el a ales să mă facă mama lui, culcușul și portalul lui către lumea aceasta. Știam că nu va fi ușor, dar nu știam cât de minunat poate fi. Cum fiecare “greu” vine cu lecții, cu maturitate, dar și cu un pansament de iubire neprețuită.
Și peste fix o lună revin la muncă. Și aș minți dacă aș spune că sunt pregătită. Nu mă refer aici la pregătirea mea si capacitatea de a performa căci, din fericire, (cel puțin așa cred și simt) mom brain m-a ocolit, ci mă refer tocmai la timpul nostru petrecut împreună… la ținut în brațe nestingheriți, la drăgălit fără noțiunea timpului, la conexiunea neîntreruptă, la “ce vrei să facem?” fără limite și opreliști.
Nu pot să mă gândesc la această nouă etapă a vieții noastre împreună fără strângere de inimă. Sunt atât de multe gânduri care efectiv nu-mi dau pace si uneori nu mă lasă să mă bucur fix de clipa de acum.
În acest moment, nu îmi pot imagina cum aș putea fi plecată de lângă el 10-11 ore pe zi (8 ore de muncă + minim 2 ore pe drum) și cum aș ajunge acasă, aș sta o oră cu el și apoi l-aș pregăti de somn.
Am gândit o formulă care sperăm (și ne rugăm continuu) să funcționeze pe toate planurile, inclusiv profesional, și să ne hrănească pe toți.
Îmi doresc ca peste două luni să revin cu aici să vă povestesc cât de minunat merge în formula gândită, dar, până atunci, sper și mă rog.
